ZIDUL
Criza pe care o străbat, și nu știu dacă voi avea puterea s-o depășesc, se leagă de imposibilitatea de a mă împărți între mine și lume. Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (pentru că eram convinsă de necesitatea zidului și pentru că nimeni altcineva nu era dispus să se lase zitit) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greșită, o formă de exaltare sau chiar de prostie, și că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puținul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat, să înlocuiesc utilitatea faptei cu utilitatea povestirii ei. Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, de altfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu