Nimicul nu-i totuşi un răspuns
la întrebările nerostite ale tăcerii
Doamne şi eu vorbesc în numele tăcerii
şi nu m-aud decât pe mine
Apollinaire se scoală din morţi
şi vorbeşte iată prin gura lui Allen Ginsberg
vorbeşte cu haikuuri oceanice
cu demente taxiuri urlătoare în albastru
Cu statuile de culoare ale lui Buddha
o muzică profundă wagneriană
izbeşte cele două războaie mondiale
de calea lacteee
Făcându-le praf şi pulbere
şi steluţe pentru adormit poeţii
somnambuli ai mileniului III
merg şi eu pe străzile din satul meu natal
În fracul alb-negru al poeziei
franco-americane
improvizând tăceri globale
deasupra mult deasupra viitorului omenirii
Mă uit prin geamul cerului
poate zăresc Vioara lui Bacovia
ori Anemonele lui Ştefan Luchian
Tzara îşi duce stiloul la tâmplă
Ca pe-o mitralieră muzicală
sustrasă de la un greier sinucigaş
STOP
Nu cânta NU scrie nu exista
Ultimul mesaj pe-o pereche de chiloţi
de lavandă poliedrică
"Pe-aici se-ajunge în America!"
nu ocoliţi raiul e înainte
Însă în sens giratoriu
m-am întors şi-am plâns
copacii din Paris îşi transferă florile pe strada mea
şi-o primăvară new-yorcheză îmi invadează brusc odaia
şi paginile somnambule
Costel Zăgan, Poeme de-aprins focul
